Sa moara Sultanu'!

26.09.2012

                Auzisem si citisem ca e un loc unde puterile unui ciclist obisnuit pot fi rapid invinse de o banala rampa. Cine nu stie ce inseamna sa urce un deal pe bicicleta si are parte de senzatii tari doar cand se opreste liftul brusc la etajul dorit, tre’ sa afle de la inceput ca e destul de greu. Si cand dealul respectiv e urcat pe un drum care are instalat la inceput un simplu semn de circulatie pe care scrie 30% (adica, pe 1 km lungime urci 300 metri altitudine), lucrurile se complica “un pic”. E vorba de un drum judetean care leaga localitatile Sultanu (Dambovita) si Provita (Prahova), iar dealul se numeste Sultanu.

                Se facea ca intr-o zi de toamna calda, dupa ce am citit de isprava unui coleg ciclist care urcase rampa si postase si un clip pentru a dovedi asta, am zis ca merita sa incerc si eu. Ma gandeam ca am urcat deja cateva dealuri si ca am un pic de experienta (vreo 2 luni jumate), J asa ca am pornit la drum.

                Din Targoviste sunt circa 90 km dus-intors, asa ca ar fi trebuit sa plec devreme. Devreme pe naiba, pana m-am coit eu prin gospodarie, abia am plecat pe la 14.00. Si, la vasta mea experienta, stiam ca o sa fie destul de greu sa ma intorc pana vine intunericul. Mancasem bine, ma imbracasem potrivit, eram gata de marea provocare.

Ruta Targoviste - Sultanu

                Ruta era prin Moreni - Valea Lunga – Sultanu – Provita si retur. La momentul respectiv nu prea stiam lumea ciclista din Targoviste, asa ca am plecat singur. Vremea era ok, destul de calda, dar era deja amiaza, asa ca urma sa se raceasca. Am tras cat am putut de tare, fara insa a forta pana la Valea Lunga unde m-am intalnit cu 4 ciclisti, din Campina, plecati la plimbare, dar venisera pe alta ruta iar acum erau deja pe drumul de intoarcere spre casa, dar pe la Sultanu.

Mad Max Dobrinoiu & Mad Mancuso

                Am facut repede cunostinta, am schimbat intr-o treapta inferioara si nu am mai fortat, nu ma mai interesa atat de mult timpul. A inceput fiecare sa vorbeasca, dar m-am imprietenit doar cu Max Dobrinoiu, un pushti de-o seama cu mine, poate “un pic” mai in varsta.J Era impreuna cu baiatul lui pe care il initiase deja in tainele mtb-ului. Am tot vorbit de toti si toate, am admirat peisajul, care in zona respectiva nu e stricat de defrisari masive sau case cu sute de camere. Padurea incepuse sa isi schimbe culoarea, toamna isi intrase in drepturi. Pe drum, baietii mi-au marturisit ca ei nu au reusit sa faca urcarea pe bicla, asa ca incepusem sa am indoieli, dar nu indeajuns incat sa ma dea inapoi. Eram prea pornit sa inving Sultanu’! J



Mont Ventoux dambovitean

                Si ajungem si la locul cu pricina. Un simplu deal, un drum care se desface intr-o intersectie in mijlocul naturii. Un fir mergea inainte, pe pamant, dar mai accesibil, fiind o ruta ocolitoare mai putin solicitanta. Si in stanga, drumul spre Infern, care e asfaltat de curand (dar nu e si pavat cu bune intentii) J Indicatorul cu 30% era la locul lui la acea data, a fost furat la putin timp dupa calatoria mea. Asa ca ma bucur ca sunt printre putinii care au poza cu el! J Ne oprim sa facem o poza, doua, baietii isi dau coate in legatura cu proaspatul cunoscut care le pare cam inconstient cand spune ca vrea sa urce pana sus. Hehe, radeti voi, dar sa vedem cine rade la urma!

                Ne uram toate cele bune, desi eu dupa urcare coboram prin acelasi loc si ne mai vedeam o data. Ei au zis ca vor urca la pas, pe langa bicle, nu au de ce sa isi rupa genunchii.

                Poate ca atitudinea lor rezervata, chiar pesimista, m-a inrait un pic. Am zis ca nu am cum sa nu urc pana sus, desi nu sufar de importanta si ma doare-n paishpe de ceea ce crede lumea despre mine si mai ales despre ispravile mele mai putin reusite pe 2 roti.

                Si am pornit. Urcarea incepe direct, fara preludiu, nu ai timp prea mult sa iti admiri fizicul de fotomodel din umbra care urca alaturi de tine in lumina soarelui. Foaia mica e deja in forja iar pinionul mare pare ca a ramas stirb, parca i-ar mai trebui ceva dinti in plus. Baietii fac glume jos, in spate, ca mai bine o iau pietonal, dar nu ii iau in seama. Urcarea e scurta, de circa 1 km, si pe hartie nu pare de neinvins. Hehe, ce usor e sa scrii despre ea, dar e atat de nashpa, incat tot corpul vrea sa o ia inapoi, la vale. Dupa prima suta de metri sunt fierbinte, dar sa nu ma sunati, nu am cum sa vorbesc. J Viteza e mica, atat de mica incat as putea lejer sa fiu intrecut de un melc dopat. Dar nu-i bai, atat timp cat se invart rotile, e bine. In stanga drumului, pana si pamantul, cu tot cu asflat, a luat-o la vale, pacalit de forta seducatoare a gravitatiei. Dar eu sunt contra fizicii astazi, sa moara Newton cu marul lui cu tot! J J J Desi merg incet, nu am timp sa ma bucur de peisaj, de culori, de nimic. Plamanii ard in flacari impreuna cu Anna Lescko, gura e prea mica pentru cat aer am eu nevoie, picioarele se misca pe ritmuri de salsa-passodoble-chacha, spatele ma doare de la efort, ochii sunt undeva in fata nasului, pare ca vor sa ajunga primii. Desfac cureaua castii, desfac fermoare, fac striptease fara muzica sau bani, beau si ceva apa, doar-doar mai scad temperatura care ma topeste. Metrii de asflat negru se scurg incet pe sub rotile tancului, darele albe de pe marginea drumului trec incet la vale, iar eu urc in continuare. Incredibil, dar nu am murit. Inca. J

                Trece partea mai usoara a traseului (desi e impropriu spus “usoara”, mai degraba ar merge “mai putin dificila”). Nu sunt nici la jumate si am gand de suicid, vreau sa renunt. Dar nu am cum, sus ma asteapta izbavirea. J Si incepe chinul! Aaaa, pardon. Incepe calvarul, chinul era in toi. Pare ca ma urc pe pereti, asa de abrupt e drumul. Iti trebuie o minte de otel ca sa inaintezi, nu doar picioarele conteaza. Creierul abia reuseste sa transmita ordinele corecte catre picioare, o ameteala ciudata se instaleaza sub casca. Ma dor tamplele, timpanele sunt 2 tobe turbate, inima danseaza pe house/rave, sare din piept, parca e tampita. Si pedalele se tot invart, altitudinea creste incet, dar constant. Privirea nu se ridica de pe roata fata, parca mi-e frica sa privesc la ceea ce e mai in fata de 2 metri de mine. Mintea transmite semnale ciudate, distanta se injumatateste, dar parca nu ma pot bucura, stiu ca mai am de luptat. Peretele se surpa sub pedalele transformate in ciocane pneumatice care bat ritmic, fara pauza. Orice ezitare mentala te arunca intr-un abis de unde nu poti iesi invingator. Nu am loc de ganduri, viteza e prea mica pentru a putea scapa de ele. Lupt cu mine, lupt cu oboseala, genunchii ma dor de mor, dar continui. La un moment dat, rampa nu ma lasa sa urc drept, asa ca aplic tactica colegului care razbatuse si pe film: dansul sarpelui (sau in limbaj popular mersul ca pishatul boului). J J J Merg din gard in gard, stanga-dreapta, stanga-dreapta, nu conteaza ca dublez distanta, macar nu ma opresc si urc usor-usor. Cale de cateva zeci de metri nu ma pot opri din zig-zag, dar nu am incotro, pana nu se inmoaie rampa. Aici e partea cea mai dificila, am aruncat un ochi spre varf si l-am vazut pe Domnu’, e curios daca oaia lui ratacita va gasi calea spre lumina. J Si pedalez, frate, ca un apucat. Nu stiu daca mai am picioare, nu le mai simt. Bicla inainteaza cu mine in sa. Rampa se indulceste un pic si reusesc sa merg drept, inaintez mai repede. Varful e din ce in ce mai aproape. Eu sunt pe val, nu stiu de ce, dar ranjesc cu toate fasolele intr-un zambet tamp cascat de la o ureche la alta. “Esteeeeeeeeeeeeeee, baaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa Mancusooooooooooo, baga-mi-ash picioarele-n ea de rampa! Esteeeeeeeeeeeeeeee!” Au fost si alte cuvinte si ganduri, dar le tin pentru mine. Nu imi venea sa cred ca sunt sus. Aici, intr-un foisor, desfac o ciocolata si ma felicit pentru realizare. E ireal! Parca am urcat pe acoperisul lumii, asa ma simt. Ma hidratez, iau o bluza pe mine si pornesc spre Targoviste, nu am timp prea mult de sarbatorit, e tarziu si o sa ma prinda intunericul. Genunchiul drept e franjuri, incep sa resimt efortul. Frate, o sa am de tras pana acasa! Dar nu-i bai, am aripile lui Pegas in suflet si o sa zbor. Probabil un joint ar fi fost mai potrivit pentru zbor! J J

Cuso. Man Cuso. :)

                Pe coborare m-am intalnit cu pricinoshii de la Campina, ca sa le fac in ciuda J J Am vorbit cateva minute, s-au bucurat (cam cu juma’ de gura) ca am ajuns pana sus, ne-am urat binete si ne-am luat ramas bun.

                Drumul pana acasa a fost banal, am tras de mine ca de un caine, cu dureri groaznice la genuchi si spate. Deh, efortul si frigul isi spuneau cuvantul. Intunericul nu a mai avut rabdare sa ma astepte acasa si m-a intampinat pe drum, pe la Gura Ocnitei. Doar cu vesta reflectorizanta, am bananait prin bezna rece de septembrie pana acasa. La 8.10 am intrat pe usa impreuna cu calul meu de nadejde. Nu ma mai interesa nimic, eram fericit. Sultanul fusese invins de valahul Mancuso. J